De ce imi plac prietenii mei?

A good friend can tell you what is the matter with you in a minute. He may not seem such a good friend after telling.

Arthur Brisbane, "The Book of Today"

In ultimele saptamani am avut mare nevoie de discutii serioase, de lunga durata si mai ales, cu oameni care ma pot intelege. Am petrecut multe dimineti plangandu-ma de faptul ca sunt un frustrat si ca nu-mi gasesc alinarea decat in muzica de cacat a unui oarecare. M-am confesat unor persoane care-am simtit ca ma inteleg. Am putut plange pe umarul lor, pentru ca stiam ca nu vor schita vreun gest, dar imi vor da un sfat atunci cand aveam cea mai mare nevoie.

Eu sunt un om complexat. Am mari complexe de inferioritate din cauza faptului ca pana la varsta de 14 ani nu am reusit sa am vreun prieten adevarat, o persoana care sa ma inteleaga, sa-mi fie alaturi cand am nevoie. Sunt complexat pentru ca sunt gras, pentru ca am fost candva un copil gras cu voce pitigaiata, de care radeau toti, copilul gras care vorbea cu ghindele la TV Neptun.

Sunt o fire mai boema, imi place sa gandesc din perspectiva, sa nu analizez totul inainte de a lua o decizie, si mai ales imi place sa impletesc toate activitatile cu creativitatea si spontaneitatea. Ce-i drept, prea spontan nu sunt, asta scrie si-n horoscop.

Din cauza "micilor mele defecte" am ajuns sa-mi castig un renume nu foarte placut. Pe la 14 ani, avand o dorinta maxima de a cuceri inimile fetelor, m-am hotarat sa devin ceea ce multi numesc EMO. Nu, nu emo din ala care se taie cu lama din cauza depresiilor constante, emo din ala care se imbraca in stelute, purta zilnic tenesi si avea breton pe ochi. Emo din ala care atragea atentia, mai exact. Imi placea pe-atunci Tokio Hotel, eram idolul pustoaicelor de 12-15 ani care-l iubeau la maximum pe Bill si-l visau la ele in pat in fiecare noapte. Da, eram idolul lor, si-mi placea la nebunie. Si, in fond, abia acum realizez ca nu-mi placea trupa respectiva pentru muzica, pentru mesajul pe care-l transmitea. Nu, imi placea pentru simplu fapt ca gasisem o metoda prin care ma puteam afirma, care imi aducea multe laude din partea unora, dar si multe antipatii din partea altora.

Intre timp am descoprit muzica adevarati, facuta de niste oameni talentati care pun suflet in ceea ce fac, dar... nu se vand. Nu se vand pentru ca nu canta o muzica comerciala, nu au o imagine care sa se promoveze si nu au acel ceva care sa capteze atentia maxima a publicului. Cred ca de pe atunci am realizat ca ceva era in neregula cu mine, pentru ca ma regaseam in multe din versurile stupide.

Trecand peste toate cele, am ajuns intr-un punct cand mi-am dat seama ca viata mea nu e tocmai asa cum vreau sa fie, ca mai totul scartaie si ceva trebuie schimbat. Ceea ce-i un pic trist, din punctul meu de vedere, e ca mi-am dat seama destul de recent. Ce-i drept, am doar 17 ani, nu sunt un frustrat de peste 25 de ani care inca mai traieste fara raspunsurile la intrebarile esentiale, pe care ar fi trebuit sa le gaseasca cu mult timp in urma.

Consider ca am ajuns la inceputul maturitatii. Adio stupiditate si infantilitate; adio vechiul eu. Acum sunt o alta persoana, vreau sa devin ceea ce simt eu ca trebuie sa devin. Vreau sa fiu acel cineva pe care, atunci cand te vei plimba cu copilul pe strada sa ma poti da exemplu lui. Vreau sa fiu acel eu, aparent banal, dupa care nu intoarce nimeni capul pe strada, dupa care nu striga nimeni "GAY", "EMO" sau stiu eu ce alte etichete v-or mai trece prin cap. Vreau sa pot intra intr-o incapere fara sa-mi tin capul in jos, gandindu-ma ca toti isi pun intrebari existentiale gen "Ce-i si cu asta pe-aici?". Vreau sa fiu in aparenta un om simplu, dar in esenta un erou. Pare greu, pare nerealizabil, dar eu voi reusi asta. E o promisiune pe care mi-o fac mie, nu altor persoane.

In incheiere vreau sa-ti multumesc tie, stii tu cine. Mi-ai dat, caci nu stiu cat de potrivit este in context verbul "a reda", increderea in mine, m-ai facut sa inteleg multe ce trebuiau intelese, dar mai ales iti multumesc deoarece ma cunosti atat de bine si stii mereu ce sfaturi sa imi dai. Va multumesc si vou, prieteni dragi, va multumesc pentru ca mi-ati fost alaturi mereu. Nu stiu ce m-as fi facut fara voi, nu as fi reusit nimic din toate astea. M-ati facut mai puternic, mi-ati redat pofta de viata, si mai ales, ma faceti sa zambesc de fiecare data cand va vad.

Va iubesc pe toti, absolut toti. Sau cel putin asta voi incerca de-acum incolo, voi incerca sa va iubesc si sa va accept asa cum sunteti, caci asta este primul pas catre acceptarea de sine.